Sezonul de bicicleală s-a cam terminat, zilele însorite și uscate sunt tot mai scumpe la vedere și ne pregătim pentru lunile în care trăim ciclismul mai mult din amintiri. Anul acesta însă am început mai devreme retrospectiva: de când m-am întors din Alpi, mă uit toată ziua la pozele făcute acolo.
Și asta pentru că a fost o excursie cu adevărat excepțională: cu câțiva ani în urmă nici nu aș fi visat să parcurg cele mai spectaculoase trecători alpine ale Europei. Iar acum le regăsesc înscrise în CV.
Obiectivul principal al vacanței a fost, evident, o participare cât mai onorabilă la Maratonul Oetztal. Culmea este că ne-a și ieșit: am plecat toți 3 acasă cu diploma și cu tricoul de finalist, dar și cu o bucurie în suflet, greu de descris.
Dar să începem cu începutul.
După două zile, 1600 km și 100 de litri de motorină, ajungem într-o localitate relativ apropiată de primul nostru obiectiv: pasul Gavia. Și zic relativ, pentru că planul era să stabilim o tabără de bază în Bormio, cu mult mai multe posibilități cicliste. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și noaptea ne-a prins departe de Bormio, de care ne mai despărțeau nu doar kilometri buni, dar și ceva serpentine.
Dimineața următoare calculam pe hartă ce ar însemna o tură până pe Gavia. 100 km și 3000 m diferență de nivel pozitivă acumulată! Numai bun pentru niște oameni amorțiți de atâta stat în mașină. Totusi, vremea este bună, suntem în formă, ocazia de a urca Gavia nu îți apare în fiecare zi, așa că, la pedale!
Introducerea în atmosfera alpină ne-o face Passo Tonale, cu doar 1000 mh+. Fără să stăm pe gânduri, ne aruncăm pe coborârea către Pontedilegno. Abia acum încep cei 16,5 km ai Gaviei.
Și încep așa cum și continuă: dur și susținut. Noroc cu pinioanele exagerat de mari (30 și 32) montate de amicul Cocoș din Pantelimon. Chiar și așa, cadența nu prea trece de 50.
Curând, Gavia începe să ne impresioneze cu adevărat: șoseaua cu două benzi se îngustează, deodată, la un ridicol 2 – 2,5 m. Seamănă cu o alee secundară dintr-un parc. Atâta doar că e înclinată cam 15% și, pe una din laturi, este mărginită doar de prăpăstii adânci! Pedalăm mai mult în picioare și cu mare atenție la mașini care, deși foarte puține, au mari dificultăți în a se strecura una pe lângă alta.
Cu puțin înainte de final, o nouă surpriză: un tunel de un kilometru, abrupt bine, în care e rece și întuneric ca într-o noapte înnorată de iarnă. Senzația este că plutești, că te vei izbi dintr-un moment în altul de parapet. În aceste condiții, trecerea unei motociclete de viteză, cu motorul urlând la 16.000 RPM, îți declanșează o rememorare-fulger în imagini a firului vieții. La ieșirea din tunel, un german ne oferă o ciocolată, impresionat de efortul nostru (și probabil de fețele speriate de bombe).
Ultimii kilometri sunt, și ei, grei, dar trec. Și iată-ne în cel mai înalt punct pe șosea în care ajunsesem vreodată, la 2652 m altitudine. Parcă nici frig nu ne mai este, socializăm cu alți cicliști, într-un cuvânt, jubilăm. Ne impresionează un cuplu italian, de vreo 50 de ani dar cu fizic de 25, care urcaseră în aceeași zi și Mortirolo, sensibil mai dificil chiar decât Gavia!
Seara, la culcare, nici nu știam la ce să visez ma intâi: la cele văzute peste zi sau la însuși Stelvio, care avea să vină peste doar 2 zile.
Concluzia unei astfel de zile: doar și pentru o asemenea zi merită efortul și cheltuielile întregii deplasări din România.
V.
