Visam demult la Transalpină, mai ales după ce am văzut-o cu proprii mei ochi, acum doi ani, când am urcat cu mașina până la Rânca. Dar dificultățile logistice (depărtarea de București, penuria locurilor de cazare) și, nu în ultimul rând, cele fizice și tehnice ale traseului, m-au făcut să o mai amân.
Transalpina este șoseaua situată la cea mai mare altitudine din România, în jur de 2250 m. Traversează Munții Parângului de la sud la nord și se pare că a fost construită din considerente militare, în anii 1930 – 1940.
Împreună cu grupul meu de prieteni, am stabilit că vara aceasta trebuie să acționăm, iar Sandrina, companioana mea de încredere, a venit cu o idee ce părea cu adevărat excentrică: să legăm Transalpina cu Transfăgărășanul, închizând cercul în Curtea de Argeș. Traseul ales a fost: plecare din Curtea de Argeș, Transalpina pe ruta Novaci – Rânca – Obârșia Lotrului – Șugag – Sebeș și apoi revenire în Vechiul Regat, traversând Făgărașul de la nord la sud.
Plecarea a fost pe 20 iulie, dis-de-dimineață, cu acceleratul. Am fost foarte plăcut surprinși să întâlnim nași amabili în trenuri, care nu numai că nu ne-au mai tachinat din pricina bicicletelor, dar nici nu au pomenit de ele. Prima zi s-a dovedit mai dificilă decât credeam, din cauza soarelui dogoritor și a dealurilor care s-au succedat fără încetare. Din Curtea de Argeș am mers către Râmnicu Vâlcea, ziua încheindu-se la Baia de Fier, în județul Gorj, după 130 km.
A doua zi am pornit destul de greu, deși eram conștienți și entuziasmați de traseul pe care îl aveam în față. De la Baia de Fier la Novaci sunt doar 10 km., dar cu vreo 3 cățărări adevarate, de peste 12%, alternând cu coborârile de rigoare. La ora 12 ajungeam la startul propriu-zis al Transalpinei, marcat de indicatorul Rânca 18 km. Urcarea este susținută și dificilă, cu secțiuni lungi de 12-13%. Măcar asfaltul este foarte bun. Ultimii 3 km. sunt relativ pe curba de nivel, dar drumul se strică, definitiv. Rânca arată destul de bine, dar se dezvoltă „românește”, adică fiecare construiește cum vrea și unde vrea, fără nicio viziune de ansamblu.
Orele erau destul de înaintate (16.00) pentru cineva care se avântă spre altitudini de peste 2000 m., iar oboseala începea să se simtă, așadar starea mea de spirit nu era chiar extraordinară. Începem totuși urcarea către pasul Urdele (2200 m.), care își confirmă renumele. Sunt cam 10 km., cu pante adesea de peste 13% și bolovani de toate dimensiunile. Chiar și așa, am întâlnit destule vehicule motorizate: camioane care transportau pietre pentru construcții, un Touareg (care venea de la Obârșia Lotrului și ne-a pus în gardă, șoferul spunând că și-a dat jos pasagerii pentru a depăși unele porțiuni) și campioanele absolute, din categoria SUV, clasicele Dacii, care lăsau impresia că se vor rupe la fiecare metru, dar ajungeau totuși la destinație.
Izbăvirea a venit când, din cel de-al doilea punct înalt al zilei, am putut contempla lunga coborâre ce ne aștepta. Am ajuns la Obârșia Lotrului pe la 20.30 și ne-am cazat la o pensiune acceptabilă, situată la 1 km. pe drumul înspre Voineasa-Brezoi. În total, 62 km. de la Baia de Fier.
Ziua a treia a fost marcată de codurile galben-portocalii lansate în eter de I.N.M.H., pe care le-am înfruntat cu stoicism, dar care s-au lăsat cu oarece începuturi de hipotermii. Prin ploaia deasă am urcat primii 10 km. ai drumului accidentat, în direcția Șugag (către nord). Parafrazând o expresie celebră a oamenilor de munte, pot spune că nu doar un alpinist ud este un alpinist mort, ci și un ciclist! Coborârea de 50 km. spre Șugag, prin frig și uzi fleașcă, a fost destul de neplăcută. Drumul este superb, traversând o zonă sălbatică și verde, iar calitatea șoselei crește pe măsură ce cobori.
Din Șugag, la indicațiile unui comitet de localnici benevoli, am hotărât să nu ocolim prin Sebeș, în drumul nostru către Sibiu, ci să folosim o diretissima, către nord-est. Așadar, dreapta către Dobra, la indicator, și apoi către Jina, un sat cu adevărat spectaculos. Cocoțat pe o sumedenie de măguri, cochet și fermecător, respirând prin toți porii tradițiile săsești și românești. Și încă neatins de comercial și de turistic! Merită văzut.
Finalul zilei, spre Sibiu, a fost și el un regal: șosea bună și, în coborâre, peisaje și sate superbe (Poiana Sibiului, Saliște, Sibiel). Ne-am cazat în Cristian, lângă Sibiu. Furtunul pentru spălarea bicicletelor, din partea casei. Totalul zilei, 130 km.
Pe 23 iulie, fericiti că ne adăugasem Transalpina în palmares, plecăm către Bâlea Lac, cu câteva opriri în Sibiu, pentru uns lanțul și aprovizionare. Deși pedalam vitejește pe urcare, ploaia deasă și sumbră de la Bâlea Cascadă, coroborată cu lipsa de locuri la cabanele de mai sus, ne face să ne oprim.
Ultima zi se prezintă la fel de ne-ademenitoare, cu o ceață de s-o tai cu roata din față. Pedalăm hotărăți în sus, iar cerul ne răsplătește cu mici intermezzo-uri de senin. Simțim și noi din emoția Turului României trecand peste marcajele cu 10, 5, 1 km. La Bâlea Lac binecunoscuta atmosferă de talcioc. Ne îmbrăcăm cu tot ce avem și traversăm tunelul horror.
Pe versantul sudic șoseaua era uscată, așa ca atingem viteze de speriat. 71,17 km/h și, mult mai important, niciun accident până la Vidraru. Ajunși aici, hotărâm să valorificam avantajul adus de MTB-uri, și o luăm pe dreapta, pe la Cumpăna. Rezultatul: 21 km. de drum forestier, agonizanți. Ne consolăm că am scurtat totuși cu 7 km. față de varianta clasică.
Într-un final apoteotic ajungem la Curtea de Argeș, unde prindem la minut ultimul tren spre București. Suntem obosiți, dar extrem de fericiți. Au fost exact 500 km. în 5 zile.
Concluzia principală ar fi că se poate, dacă se vrea cu adevărat. Este nevoie de un pic de condiție fizică, dar mai ales de o doză serioasă de perseverență. Determinarea de a continua să pedalezi, dar mai ales să îți înfrunți durerile inerente. În special cea de fund, la propriu! În ciuda șeilor confortabile, cu gel, și a pantalonilor speciali, ne-am întors cu niște vânătăi.
