They didn’t seem to be overwhelmed by the amount of information, which made me very happy. Also, Ted was very interested in learning Romanian. I also heard from them that there’s another guy staying at the same hostel, and he also wanted to join our trip. To be honest, I thought it was a bit late, but he got lucky because I was able to find a bike for him, even on a Sunday morning!

The next day, we started quite early in the morning from The Doors Hostel in Bucharest, a very nice place. I can’t really imagine what my three clients where thinking when I came to pick them up. They were a bit sleepy due to the intense partying in Bucharest. I do remember suggesting them to catch as many hours of sleep as possible. Seriously! Raj, the last member of our newly formed team was quite slow that morning. He was going to prove me later what a quick learner he was when I taught him about switching gears.

For the first day we planned to visit Brașov city center, the Black Church, then climb to Poiana Brașov in order to reach Bran Castle in the afternoon. And yes, few minutes after we left the White Tower behind it started to rain heavily. The locals were right, this time. It wasn’t that bad after all, we stopped for a few seconds to adapt our clothing, pulled on the rain covers and continued. There is no reason to quit when faced with a quick rain. In 10 minutes the sun shined on us again and we stopped to take some pictures of Brașov. I would actually recommend anyone to embrace the idea that rain might catch you on a longer climb. Nature is a bit moody in the mountains. Especially on a warm sunny day.

The descent to Râșnov was epic, as usual. We know Aleks had a little accident so – for the next group – I’ll make sure to offer a new lecture as in you’d better step off the bike while taking pictures.

All in all, it was a very good day for cycling. Accommodation and dinner were provided by our wonderful hosts, Delia and Ionuț. Once again, I thank them for being so nice.

Second day we went back to Brașov and took the train to Sinaia. We visited the Peleș Castle and the Sinaia Monastery. Pelișor Castle has a very restrictive visiting schedule which is too bad considering there is even a special offer for buying tickets if you want to visit both Peleș and Pelișor.

Every time I get to Peleș Castle and see how everyone rushes to find the best spot for a picture I get my instant share of satisfaction. This one is clearly a must see so you have to make sure to find the best angle for your digital memories.

Tuesday we got back to Bucharest late in the evening and stumbled upon a huge full moon – probably the biggest full moon in the world. To conclude, I left Monday morning with three strangers and in two days we became a gang of riders. I suggest you see all the pictures on our Facebook page. Thanks you Aleks, Raj and Ted for some of the pictures!

Tip of the tour: Sinaia Hotel has a very strong wireless signal.

Și asta pentru că a fost o excursie cu adevărat excepțională: cu câțiva ani în urmă nici nu aș fi visat să parcurg cele mai spectaculoase trecători alpine ale Europei. Iar acum le regăsesc înscrise în CV.

Obiectivul principal al vacanței a fost, evident, o participare cât mai onorabilă la Maratonul Oetztal. Culmea este că ne-a și ieșit: am plecat toți 3 acasă cu diploma și cu tricoul de finalist, dar și cu o bucurie în suflet, greu de descris.

Dar să începem cu începutul.

După două zile, 1600 km și 100 de litri de motorină, ajungem într-o localitate relativ apropiată de primul nostru obiectiv: pasul Gavia. Și zic relativ, pentru că planul era să stabilim o tabără de bază în Bormio, cu mult mai multe posibilități cicliste. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și noaptea ne-a prins departe de Bormio, de care ne mai despărțeau nu doar kilometri buni, dar și ceva serpentine.

Dimineața următoare calculam pe hartă ce ar însemna o tură până pe Gavia. 100 km și 3000 m diferență de nivel pozitivă acumulată! Numai bun pentru niște oameni amorțiți de atâta stat în mașină. Totusi, vremea este bună, suntem în formă, ocazia de a urca Gavia nu îți apare în fiecare zi, așa că, la pedale!

Introducerea în atmosfera alpină ne-o face Passo Tonale, cu doar 1000 mh+. Fără să stăm pe gânduri, ne aruncăm pe coborârea către Pontedilegno. Abia acum încep cei 16,5 km ai Gaviei.

Și încep așa cum și continuă: dur și susținut. Noroc cu pinioanele exagerat de mari (30 și 32) montate de amicul Cocoș din Pantelimon. Chiar și așa, cadența nu prea trece de 50.

Curând, Gavia începe să ne impresioneze cu adevărat: șoseaua cu două benzi se îngustează, deodată, la un ridicol 2 – 2,5 m. Seamănă cu o alee secundară dintr-un parc. Atâta doar că e înclinată cam 15% și, pe una din laturi, este mărginită doar de prăpăstii adânci! Pedalăm mai mult în picioare și cu mare atenție la mașini care, deși foarte puține, au mari dificultăți în a se strecura una pe lângă alta.

Cu puțin înainte de final, o nouă surpriză: un tunel de un kilometru, abrupt bine, în care e rece și întuneric ca într-o noapte înnorată de iarnă. Senzația este că plutești, că te vei izbi dintr-un moment în altul de parapet. În aceste condiții, trecerea unei motociclete de viteză, cu motorul urlând la 16.000 RPM, îți declanșează o rememorare-fulger în imagini a firului vieții. La ieșirea din tunel, un german ne oferă o ciocolată, impresionat de efortul nostru (și probabil de fețele speriate de bombe).

Ultimii kilometri sunt, și ei, grei, dar trec. Și iată-ne în cel mai înalt punct pe șosea în care ajunsesem vreodată, la 2652 m altitudine. Parcă nici frig nu ne mai este, socializăm cu alți cicliști, într-un cuvânt, jubilăm. Ne impresionează un cuplu italian, de vreo 50 de ani dar cu fizic de 25, care urcaseră în aceeași zi și Mortirolo, sensibil mai dificil chiar decât Gavia!

Seara, la culcare, nici nu știam la ce să visez ma intâi: la cele văzute peste zi sau la însuși Stelvio, care avea să vină peste doar 2 zile.

Concluzia unei astfel de zile: doar și pentru o asemenea zi merită efortul și cheltuielile întregii deplasări din România.

V.

Hello Mircea!

Your dream can come true on 29 August 2010. You were drawn by the lot for a starting place in this unique cycling highlight! Simply pay your entry fee until 26 March and you will take part for sure in the outstanding 2010 Oetztaler Cycling Marathon.

The entry fee for all cyclists will be EUR 87 or CHF 136 (inclusive of handling charge) including EUR 10 deposit for the chip. Anniversary Marathon Special: Cyclists can choose between the refund of the chip deposit or an original cycle cap in the typical Oe–tztaler Anniversary Design while the registration fee of EUR 2.50 will not be refunded as it is not part of the entry fee.

We strongly recommend the cancellation insurance. In case you can’t participate in the race (due to illness, injuries, etc.) your entry fee will be refunded on presentation of a medical certificate“ no matter when you cancel the participation in the marathon.

We paid our registration fees, we even paid for the insurance, then we mused. 6 months filled with theories and training followed, 6 months of arguments and intensive physical and mental preparation. I pronounced Oetztaler a billion times. I was even asking myself if “€žI bit off more than I could chew”€œ. Several times I thought I should just give up. Nonsense! Then I started to plead against quiting. Well, yes, it all became a show, inside my mind. Eventually I decided I couldn’€™t leave the whole glory for the Austrians, Germans and Italians. So, I had to be one of the eight Romanians participating. Therefore I continued with the preparations. Vali was writing in an email, 3 days after the draw: „€žI’€™m sending you the profile, so that you can keep it under your pillow untill the big day comes!“€œ

On the 31st of July I got another email:

Dear Mircea

We are pleased to confirm that we received your payment of the entry fee. You are fully registered for the Oe–tztaler Cycle Marathon on 29 August 2010 with start and finish in Solden. This starting permission is to be printed out, signed and to be submitted during collection of the starting documents.

Your bib number:

2925

To conclude, we subscribed, they accepted us, so we were on our way to Austria on the 21st of August. In the days before the marathon we decided to climb Gavia and Stelvio and to do a bit of research in the area of Passo Rombo, the last climb of the competition. On the 26th we reached Sölden. We camped in the nearby village of Huben, just a few kilometers far from Sölden.

Friday we went to the registration office, got our starting packages, our numbers, while the rest of the day was dedicated to sightseeing and shopping for accessories and bike clothes. Friday afternoon the weather started to become a real issue. The temperature dropped and it started to rain. We had almost 2 days of continuous raining and the forecast wasn’€™t very good for the race day: 1 degree Celsius and rain. The organisers warned everyone about the posibility to have a start in very cold conditions. This contributed to lower our morale, not to mention the level of confort, which was already very low.

Race figures

Oetztaler Radmarathon – 238 kilometers, 5500 m altitude gain

Oe–tztaler Radmarathon 2010 – 30 years anniversary

The 4 climbs:

Oetz – Kuhtai: max. 18 %; 1,200 m altitude gain; 18.5 KM
Innsbruck – Brenner: max. 12 %; 777 m altitude gain; 39 KM
Sterzing – Jaufen pass: max. 12 %; 1,130 m altitude gain; 15.5 KM
St Leonhard – Timmelsjoch pass: max. 14 %; 1,759 m altitude gain; 28.7 KM

First place, general:

1. Antonio Corradini 40 years old, time: 7:03.45,1

Last competitor who made it in time is Josef Stieberger, 66 years old, from Germany. Bravo!

Superlatives, world firsts, records and teachings

3 days have passed since I came back and I am still trying to manage the joy of being involved in such an event.

Oe–tztaler Radmarathon is, by far, the most difficult road marathon I have ever attended. It is also the first road marathon I sign up for. I have never climbed 5500 metters in one day before. But one of my personal records still stands: most kilometters done in one day, Bucharest-Mangalia ~ 275 km.

My advice is to join the draw! Oetztaler Radmarathon is more than a simple race, it’€™s a life lesson, an opportunity to know yourself better, especially for amateur cyclists, like us. The whole event lasted 3 days, while the entire region suffers a miraculous transformation. There are hundreds of people involved in the organization, and everyone breathes cycling. The cyclists are in the spotlight all the time! Everyone smiles a lot, everyone sits in the saddle, and thousands of cyclists make their appearance with their bikes, from all over the world.

In my opinion, if you want to finish the race in good condition, you have to rely simultaneously on your capacity for physical effort and inner dialogue! There are many things that your body will communicate to you in 9-14 hours. Let’€™s see if you have answers to all its questions! If you will be successful in answering all of them, you will probably receive an email after the race, saying something like:

Congratulations <your name> – You finished the Oetztaler Cycle Marathon!

Ah, and I almost forgot! Get some pain killers with you, something with a lot of ibuprofen, like Aspirine, Paracetamol or Nurofen. You will be in pain, so get ready!

* I have a dream – we thought for most of the time that Traum means trauma.

Surmont Challenge 2010 – Mountain Bike Marathon, held Sunday, July 18, through the surrounding forests of Azuga gave me plenty of things to think at.

Each and every of the 38th km routes was great. Why I speak of more than 1 route? Because the forest trail changed substantially over time. Let’s call them Route 1, R2, R3, etc… Early participants have competed on R1, and when I say early, I think of Conpet team, Emmedue, and other amateurs much, much better than myself.

R1 turned into R2, R2 in R3, R3 into C3PO – oops, wrong story – and as time passed, R4 brought tons of mud, R5 brought rain, R6 some serious descents. No, I don’t mind falling or pushing the bike uphill. Too bad I had to be very prudent on the last descent, due to the rain which ruined the track and all the traction was gone all of a sudden. All in all, I had fun!

I was very disappointed because I didn’t get a T-shirt. I’d gladly pay more next time, just to make sure I get a branded jersey from the competition.

Enjoy the pictures! No, the cat was not part of the competition, but we played a lot.

Pentru mine, aventura a început pe 2 iulie, la prima oră, când am plecat în recunoaștere. Nu vă mai spun cum am parcurs distanța București – Tușnad în 8 ore, dar s-a întâmplat. Trăiască CFR! Data viitoare merg pe jos. Abia la 7 seara intram pe traseul propriu-zis, din care am parcurs doar o parte. Nu știam că organizatorii vor avea atât de mulți oameni pe circuit. Mi-am dat seama a doua zi, după concurs, că parcursesem doar 50%-75%, însă a fost suficient pentru a ne face o idee. Așa că mi-am informat coechipierii cât de bine am putut.

Pe înserat am coborât înapoi în Bixad, unde am băut 2 cafele mici în compania cetățenilor microbiști, iar în jurul orei 23:00 au ajuns și cele două mașini plecate din București mai târziu. Am urcat din nou cei 17 km până la lac și am campat în plină desfășurare a unui concert de muzică rock – ce bucurie! Nota -3 pentru cei care s-au gândit să monteze scena atât de aproape de camping. Am dormit prost și puțin. Deci, iar avem țap ispășitor pentru faptul că nu am luat locul 1. Asta e, nu zic că e vina organizatorilor, dar cei care instalau echipamentele pentru concert știau de triatlonul de a doua zi, că am schimbat eu două vorbe cu ei. Da’ ie greu să gândește că unii vrea să doarmă noaptea.

Sâmbătă ne-am trezit, ne-am clătit instalația cu o cafea și am evaluat cât de groggy suntem. Un tip de la organizare, care-și începuse berea înainte să-mi comand eu cafeaua, mi-a mai potolit din teama că voi pierde traseul și m-a asigurat că e bine marcat. Cu paranoia mea dizolvată în berea lui, am mers cu toții să ne înscriem.

Nota 10 pentru linia de asamblare de la înscriere. Am plecat 100% mulțumit de organizare. Apoi a avut loc ședința tehnică, decalată din cauza înscrierilor. Informația a fost foarte clară, cu microfon, cu boxe, scurt training cu privire la cipuri făcut de Ovidiu. Foarte bună ideea de a da startul din apă la proba de înot. Nu pot spune că ne-a incomodat întârzierea startului, dar sportivii de performanță poate aveau deja făcute planuri cu privire la intervalul în care vor face efort maxim. Oricum, cred că Alex ar fi câștigat și dacă  se dădea startul într-un picior. Traseul a fost foarte bine marcat, au fost oameni pe în punctele cheie, gulașul bun, bere din plin – păcat că nu bem. Am împărțit voucherele celorlalți concurenți.

La cât mai multe concursuri la Tușnad!

M.

Având în vedere că participăm pentru prima dată în acest format, iar Cristina se afla pentru prima dată în viața ei la o competiție de amatori, m-am enervat foarte tare când mi-am dat seama că s-a ales praful din cauza mea. Iar bucuria de a fi luat-o aiurea pe traseu a fost întrecută doar de dragostea pe care am simțit-o din acea clipă pentru organizatori. E aberant să dau toată vina pe ei, recunosc, doar că în momentul în care ai mers cu puls mediu 150 timp de mai bine de o oră, iar în fața ta la 10 m este un alt mtb-ist pe care simți că îl poți depăși, nu vrei să folosești niciun neuron pentru a te orienta, ci pentru a te auto-motiva. Marcajele trebuie puse în așa fel încât să nu existe dubii. Din nefericire, nici eu nu am fost în locul organizatorilor, și nici ei în locul meu, poate că așa ar exista mai multă înțelegere. Ne oferim încă de pe acum voluntari pentru ediția de anul viitor. Vrem să ajutăm, dacă va fi nevoie de o mână în plus, cu condiția să putem și participa. Oricum, sunt n chestii care se pot face înainte.

Revenind la sentimente mai bune, nu pot decât să salut organizarea acestui eveniment. Sper ca organizatorii să învețe din greșeli, și le recomand cu căldură să participe la cât mai multe maratoane de mtb, ca să se familiarizeze cu particularitățile acestui segment competițional. Nu am să continui să înșir ce mi-a placut și ce nu, pentru că am încredere în spiritul lor de observație.

Și da, dacă nu vă vine să credeți, dau nota 10 pentru oamenii de la checkpoint-uri, care au fost excelenți. M-au văzut din timp, m-au întrebat ce vreau, mi-au spus pe ce loc sunt, și chiar m-au încurajat.

În privința probei de alergare, Vali cred că s-a bucurat de dificultatea tehnica a primilor kilometri, iar Cristina cred că a fost puțin stânjenită de nămoalele de la start. Hai, că mă iau iar cu vorba!

În rest, toate cât de cât bune, nu am foarte multe de zis. Sâmbătă mergem la Sf. Ana să ne scoatem pârleala.

M.

<<Stimați amici bicicliști și cicloturiși înrăiți, cu predispoziție la ture lungi și obositoare, care îl fac pe conducătorul auto să leșine de ciudă, sufocat în trafic.

Îmi fac curaj să vă prezint o tură clasică, pe care am dus-o la îndeplinire cu prietena mea acum ceva timp. Este adevărat că deși am bătut câteva drumuri serioase ale țării cu ea, nu am avut niciodata inspirația de a vă împărtăși aceste experiențe dificile, dar pline de succese.

Așadar, eul liric războinic din mine se pregătește să vă relateze peripețiile de acum câțiva ani. În acea periodă plănuiam de ceva vreme să străbatem minunatul D.N. 7c, cunoscut și sub numele de Transfăgărășan, împreună cu Cristina, dar și cu bunii noștri prieteni și parteneri de tură, Vali și Sandrina, cărora trebuie să le mulțumim pe această cale pentru plimbările superbe pe care le-am făcut împreună. Vestea proastă a căzut însă ca o ghilotină și ne-a retezat toate speranțele, chiar cu 48 de ore înainte de a porni la drum: Vali s-a operat de apendicită, iar Sandrina a căzut la panoul de alpinism, și se pare că urma să ia o pauză de la pedalat, câteva zile. Acestea fiind spuse, am decis să pornim la drum numai noi doi.

Pe peron

Am pregătit tot ce era necesar: am verificat bicicletele, am luat apă, am gresat tot ce era de gresat, am luat camere, păpică, bani, telefoanele mobile încărcate, ca să fim pregătiți pentru neprevăzut. În jur de ora 23:00 eram în Gara de Nord și ne pregăteam să abordăm cu tact și diplomație personalul CFR, care taie și spintecă, organul suprem din vagon, cunoscut și sub numele de naș! Cu binecunoscuta umilință și smerenie, ce este absolut necesar să o mimați în aceste circumstanțe, am comunicat nașului că avem și noi două biciclete. „Până unde mergeți?”, a venit replica. „Până la Ucea”. „Bine, băgați-le și voi undeva!”. Așa am și făcut. Bine că nu a zis „Băgați-vi-le și voi undeva!”. Le-am pus, ca de obicei, cu talent de arhitect renascentist, în budă!

Puțin tensionați, dar foarte mulțumiți că rezolvaserăm cu nașul, ne-am așezat cuminți la locurile noastre și am așteptat să plece trenul. A fost foarte cald, compartimentul plin, și bineînțeles că nu am reușit să închidem un ochi toată noaptea. Mai ales că prietena mea mergea pentru prima dată pe Transfăgărășan și abia aștepta să vadă dacă toate cele povestite de mine, după tura de anul trecut, se vor dovedi a fi reale.

În halta Ucea

Odată ajunși, am pus farurile, stopurile, am făcut ultimele reglaje, ne-am aruncat rucsacii în spate și am plecat la drum. La început, ne-au întâmpinat câteva sute de metri de drum de țară, cu pietroaie, amestecat cu porțiuni asfaltate, dar pline de gropi. După câteva minute se iese în D.N. 1 și se face frumos la dreapta. Amândoi am avut pantaloni scurți și nu cred ca am mers cu mai mult de 20 km/h din cauză că vântul pur și simplu ne tăia genunchii. Deci la 5 dimineața pe 26 iunie este frig în zonă, față de 15 august aceeași oră. Din câte îmi amintesc, se pedalează cam 10 km. până când trebuie să părăsiți D.N. 1 și să faceți stânga, către sud și către Făgăraș. Chiar acolo unde drumul o cotește spre Cârțișoara, există un bar unde puteți să beți o cafea si eventual să vă luați apă. Da, era deschis la ora aceea imposibilă, și plin de tiriști burtoși și încercănați, care nici măcar n-au clipit la apariția noastră.

Ascensiunea

Asfaltul se prezintă în condiții decente chiar până sus la Bâlea Lac. Deci nu trebuie să vă îngrijorați prea mult în privința posterioarelor dumneavoastră. Am făcut multe poze și am stabilit un ritm decent de urcare, undeva între 6 și 8 km/h. După 2 ore și 40 de minute eram la Bâlea Cascadă, unde am poposit să ne tragem sufletul și să băgăm puțină păpică pe instalație. Când am ajuns pe platoul de dinaintea ascensiunii finale, ne-am permis o pauză un pic mai lungă pentru a admirara peisajul. Într-un final, cu limbile scoase de-un cot, am ajuns la Bâlea Lac, undeva în jur de ora 12:30, și ne-am cazat. Nu vă recomandăm ciorba de văcuță, care are mult ulei și este la fel de proastă ca anul trecut. La restaurant porțiile sunt ieftine și mici. Deci ori suplimentați din bagaj, ori întoarceți pagina și mai căutați ceva în meniu.

Fiind luni după-amiaza, drumul a fost pustiu, cabana Paltinu goală, lumea plictisită… ce să mai, o zi numai bună de plimbare. Nu am avut probleme cu căldura în cameră, iar oboseala a fost îndepărtată cu un somn de 3 ore. Seara am fi putut pleca din nou la drum, dar stabiliserăm să petrecem restul zilei admirând peisajul și serpentinele pe care le învinsesem în prima parte a zilei. Ah, era să uit! Ne-am întâlnit cu un perete de zăpadă de câțiva metri, pe care am fost foarte încântați să îl pozăm. Chiar ne-a fost teamă că s-ar putea să se topească până când am fi avut noi oportunitatea de ajunge acolo cu aparatul de fotografiat.

A doua zi

Marți am pornit la drum la ora 10 dimineața după ce ne-am îndopat cu trufandalele incluse în prețul camerei și am trecut prin tunelul groazei imaginându-ne cum o să sară pe noi un zombie, ca în filmul I am Legend. Vreau să vă spun că nu a trecut nicio mașină prin tunel în timpul în care l-am străbătut noi. Dacă faceți asta pentru prima dată, sunt convins că va fi o experiență interesantă. Coborârea a fost una superbă și ne-a răsplătit efortul din ziua precedentă. La Poienari nu ne-am mai oprit ca să ne amintim cum a fost construită cetatea, dar am avut grijă să ne refacem proviziile de apă pe parcurs. Punctul terminus al călătoriei a fost Pitești.

Sper că nu m-am repetat prea tare în privința anumitor detalii, dar Trasfăgărășanul este o tură pe care aș face-o în fiecare săptămână și trebuie să fim recunoscători că există munți de o asemenea frumusețe pe teritoriul țării noastre.

Numai bine!>>

La 6:30 ajung la Piața Sudului, unde imortalizez momentul plecării, alături de blondă și tov. Aldea, și ne cărăbănim din capitală, bucurându-ne (eu, cel puțin) că vom petrece o zi întreagă pe bicicletă, prin sate uitate de lume, nebântuite de autoturisme.

Șoseaua Olteniței se transformă pe nesimțite în D.N. 4 și ne însoțește, cale de aproape 40 de km., până în comuna Șoldanu unde trebuie să ne luăm doza de istorie. Aici este amplasat un monument în amintirea eroilor români, căzuți pe câmpul de luptă, în Primul Război Mondial. Pe un soclu de ciment se află o statuie din bronz, reprezentând un ostaș în luptă. Opera comemorativă are 5.90 m. înălțime, iar pe fațadă să scris: „1916 – 1919. Vouă eroilor din Șoldanu recunoștință de la comună și camarazi. Așa am luptat de am făcut România Mare! Voi sunteți datori să luptați pentru a o păstra. Ridicat în 1937 din inițiativa primarului P. Cochez cu consilierii săi și locuitorii comunei.“

După ce ieșim din Șoldanu, mai mergem puțin și facem stânga la indicatorul de Călărași – 75km. unde lăsăm în urmă drumurile pline de mașini. De aici încolo, șoseaua este încadrată de plopi bătrâni, iar câmpul este plin de maci și rapiță. Caut din priviri niște plantații de cânepă, dar, după o vreme mă văd silit să renunț – se pare că românii tot nu au înțeles ce trebuie cultivat ca să iasă din criză. Între Luica și Mănăstirea găsim o pădure de-a dreptul magică, unde covorul de trifoi este de un verde ireal, iar copacii formează o boltă deasupra drumului, încât ne simțim ca într-un basm.

Atmosfera de poveste continuă după ieșirea din Mănăstirea: asfalt impecabil, lacul Mostiștea se întinde cât vezi cu ochii pe stânga, iar pe dreapta răsar corturile gri ale unor rromi nomazi.

În jurul orei 12 ajungem la Călărași, unde suntem întâmpinați de o ninsoare cu fulgi de plop. Reducem viteza ca să ne putem scărpina la nas și în scurt timp ajungem la bac. Bacul, da, deci bacul este… bacul este o platformă care plutește! Mare minune că mai plutește! Și bonus, trecerea Dunării cu bacul este moca pentru bicicliști.

Ne continuăm drumul de la Ostrov către Lipnița și Băneasa, iar în scurt timp dăm de piatră cubică și dealuri pline de viță de vie. Mă gândesc că dacii ar fi fost foarte fericiți cu o asemenea priveliște. Mai departe: sate mici și sărace, liniște totală, plopi bătrâni din nou, turme de oi și copii care aleargă după noi strigând fie „Bani!“, fie „Hello, how are you?“. Puțin înainte de Lipnița stă cocoțată pe un deal cu pantă de 7%, Mănăstirea Dervent, unde fiecare pas de turist este studiat cu atenție de hoardele de rromi. După cum stă scris pe site-ul oficial al Mănăstirii Dervent: „Începuturile schitului Dervent se pierd în negura vremii. După cum se știe, cea mai veche vatră monahală de pe teritoriul țării noastre este consemnată în partea de sud a Scythiei Minor, între Tomis și Durostorum, localizare care corespunde cu poziția Derventului, dar primele informații istorice sigure despre înființarea unei sihăstrii în apropierea acestei vechi cetăți datează abia din secolul al IX-lea.“

Circul se dezlănțuie în fiecare sat prin care trecem, iar din când în când ne procopsim cu o escorta formată din micuți cicliști. În scurt timp, începe o ploaie ușoară care ne mai răcorește, dar ne și îngrijorează. Având în vedere că de multe ori ne-am pierdut în contemplare, ușor-ușor ne prinde noaptea, iar ultimele 2 ore le pedalăm în tăcere, prin răcoarea nopții. Ajungem la Mangalia, unde ne cazăm la o pensiune nou înființată, mâncăm ceva și apoi vârâm cornul în pernă plini de satisfacție.

A doua zi am avut parte de o vreme perfectă la Vama Veche, unde am făcut baie, am stat la plajă, și în jurul prânzului ne-am întors în Mangalia, de unde am luat trenul spre Constanța, apoi spre București.

Transalpina este șoseaua situată la cea mai mare altitudine din România, în jur de 2250 m. Traversează Munții Parângului de la sud la nord și se pare că a fost construită din considerente militare, în anii 1930 – 1940.

Împreună cu grupul meu de prieteni, am stabilit că vara aceasta trebuie să acționăm, iar Sandrina, companioana mea de încredere, a venit cu o idee ce părea cu adevărat excentrică: să legăm Transalpina cu Transfăgărășanul, închizând cercul în Curtea de Argeș. Traseul ales a fost: plecare din Curtea de Argeș, Transalpina pe ruta Novaci – Rânca – Obârșia Lotrului – Șugag – Sebeș și apoi revenire în Vechiul Regat, traversând Făgărașul de la nord la sud.

Plecarea a fost pe 20 iulie, dis-de-dimineață, cu acceleratul. Am fost foarte plăcut surprinși să întâlnim nași amabili în trenuri, care nu numai că nu ne-au mai tachinat din pricina bicicletelor, dar nici nu au pomenit de ele. Prima zi s-a dovedit mai dificilă decât credeam, din cauza soarelui dogoritor și a dealurilor care s-au succedat fără încetare. Din Curtea de Argeș am mers către Râmnicu Vâlcea, ziua încheindu-se la Baia de Fier, în județul Gorj, după 130 km.

A doua zi am pornit destul de greu, deși eram conștienți și entuziasmați de traseul pe care îl aveam în față. De la Baia de Fier la Novaci sunt doar 10 km., dar cu vreo 3 cățărări adevarate, de peste 12%, alternând cu coborârile de rigoare. La ora 12 ajungeam la startul propriu-zis al Transalpinei, marcat de indicatorul Rânca 18 km. Urcarea este susținută și dificilă, cu secțiuni lungi de 12-13%. Măcar asfaltul este foarte bun. Ultimii 3 km. sunt relativ pe curba de nivel, dar drumul se strică, definitiv. Rânca arată destul de bine, dar se dezvoltă „românește”, adică fiecare construiește cum vrea și unde vrea, fără nicio viziune de ansamblu.

Orele erau destul de înaintate (16.00) pentru cineva care se avântă spre altitudini de peste 2000 m., iar oboseala începea să se simtă, așadar starea mea de spirit nu era chiar extraordinară. Începem totuși urcarea către pasul Urdele (2200 m.), care își confirmă renumele. Sunt cam 10 km., cu pante adesea de peste 13% și bolovani de toate dimensiunile. Chiar și așa, am întâlnit destule vehicule motorizate: camioane care transportau pietre pentru construcții, un Touareg (care venea de la Obârșia Lotrului și ne-a pus în gardă, șoferul spunând că și-a dat jos pasagerii pentru a depăși unele porțiuni) și campioanele absolute, din categoria SUV, clasicele Dacii, care lăsau impresia că se vor rupe la fiecare metru, dar ajungeau totuși la destinație.

Izbăvirea a venit când, din cel de-al doilea punct înalt al zilei, am putut contempla lunga coborâre ce ne aștepta. Am ajuns la Obârșia Lotrului pe la 20.30 și ne-am cazat la o pensiune acceptabilă, situată la 1 km. pe drumul înspre Voineasa-Brezoi. În total, 62 km. de la Baia de Fier.

Ziua a treia a fost marcată de codurile galben-portocalii lansate în eter de I.N.M.H., pe care le-am înfruntat cu stoicism, dar care s-au lăsat cu oarece începuturi de hipotermii. Prin ploaia deasă am urcat primii 10 km. ai drumului accidentat, în direcția Șugag (către nord). Parafrazând o expresie celebră a oamenilor de munte, pot spune că nu doar un alpinist ud este un alpinist mort, ci și un ciclist! Coborârea de 50 km. spre Șugag, prin frig și uzi fleașcă, a fost destul de neplăcută. Drumul este superb, traversând o zonă sălbatică și verde, iar calitatea șoselei crește pe măsură ce cobori.

Din Șugag, la indicațiile unui comitet de localnici benevoli, am hotărât să nu ocolim prin Sebeș, în drumul nostru către Sibiu, ci să folosim o diretissima, către nord-est. Așadar, dreapta către Dobra, la indicator, și apoi către Jina, un sat cu adevărat spectaculos. Cocoțat pe o sumedenie de măguri, cochet și fermecător, respirând prin toți porii tradițiile săsești și românești. Și încă neatins de comercial și de turistic! Merită văzut.

Finalul zilei, spre Sibiu, a fost și el un regal: șosea bună și, în coborâre, peisaje și sate superbe (Poiana Sibiului, Saliște, Sibiel). Ne-am cazat în Cristian, lângă Sibiu. Furtunul pentru spălarea bicicletelor, din partea casei. Totalul zilei, 130 km.

Pe 23 iulie, fericiti că ne adăugasem Transalpina în palmares, plecăm către Bâlea Lac, cu câteva opriri în Sibiu, pentru uns lanțul și aprovizionare. Deși pedalam vitejește pe urcare, ploaia deasă și sumbră de la Bâlea Cascadă, coroborată cu lipsa de locuri la cabanele de mai sus, ne face să ne oprim.

Ultima zi se prezintă la fel de ne-ademenitoare, cu o ceață de s-o tai cu roata din față. Pedalăm hotărăți în sus, iar cerul ne răsplătește cu mici intermezzo-uri de senin. Simțim și noi din emoția Turului României trecand peste marcajele cu 10, 5, 1 km. La Bâlea Lac binecunoscuta atmosferă de talcioc. Ne îmbrăcăm cu tot ce avem și traversăm tunelul horror.

Pe versantul sudic șoseaua era uscată, așa ca atingem viteze de speriat. 71,17 km/h și, mult mai important, niciun accident până la Vidraru. Ajunși aici, hotărâm să valorificam avantajul adus de MTB-uri, și o luăm pe dreapta, pe la Cumpăna. Rezultatul: 21 km. de drum forestier, agonizanți. Ne consolăm că am scurtat totuși cu 7 km. față de varianta clasică.

Într-un final apoteotic ajungem la Curtea de Argeș, unde prindem la minut ultimul tren spre București. Suntem obosiți, dar extrem de fericiți. Au fost exact 500 km. în 5 zile.

Concluzia principală ar fi că se poate, dacă se vrea cu adevărat. Este nevoie de un pic de condiție fizică, dar mai ales de o doză serioasă de perseverență. Determinarea de a continua să pedalezi, dar mai ales să îți înfrunți durerile inerente. În special cea de fund, la propriu! În ciuda șeilor confortabile, cu gel, și a pantalonilor speciali, ne-am întors cu niște vânătăi.

N-am uitat-o, dar se stricase o pedală și n-o mai puteam folosi. Însă, atunci când rămâneam nesupravegheat, dădeam iama în cutia cu papiote, înșfăcam una mai trainică și mă puneam pe reparat pedala. Și înfășuram, înfășuram, înnodam, nod peste nod, peste nod, până se termina ața. Rezultatul? Păi care rezultat? Înfășuram în zadar. Mai dădeam 5-6 pedale, de la baie până pe balcon, și se strica la loc.

Dap. Și pisicii, ce să-i fac? I-am tăiat urechile cu forfecuța de unghii, pentru că nu le avea identice cu cele ale lui Tom, din benzile desenate. Parcă am eludat autoritățile în afacerea papiota, dar parcă mi-am luat-o pe coajă din cauza pionieratului în domeniul chirurgiei estetice.