Nostalgii de cicloturist

În cele ce urmează, vă invit să citiți ce scriam acum 3 ani, pe  un forum dedicat ciclismului. Textul este puțin adaptat.

<<Stimaţi amici biciclişti şi cicloturişi înrăiţi, cu predispoziţie la ture lungi şi obositoare, care îl fac pe conducătorul auto să leşine de ciudă, sufocat în trafic.

Îmi fac curaj să vă prezint o tură clasică, pe care am dus-o la îndeplinire cu prietena mea acum ceva timp. Este adevărat că deşi am bătut câteva drumuri serioase ale ţării cu ea, nu am avut niciodata inspiraţia de a vă împărtăşi aceste experienţe dificile, dar pline de succese.

Aşadar, eul liric războinic din mine se pregăteşte să vă relateze peripeţiile de acum câțiva ani. În acea periodă plănuiam de ceva vreme să străbatem minunatul D.N. 7c, cunoscut şi sub numele de Transfăgărăşan, împreună cu Cristina, dar şi cu bunii noştri prieteni şi parteneri de tură, Vali şi Sandrina, cărora trebuie să le mulţumim pe această cale pentru plimbările superbe pe care le-am făcut împreună. Vestea proastă a căzut însă ca o ghilotină şi ne-a retezat toate speranţele, chiar cu 48 de ore înainte de a porni la drum: Vali s-a operat de apendicită, iar Sandrina a căzut la panoul de alpinism, şi se pare că urma să ia o pauză de la pedalat, câteva zile. Acestea fiind spuse, am decis să pornim la drum numai noi doi.

Pe peron

Am pregătit tot ce era necesar: am verificat bicicletele, am luat apă, am gresat tot ce era de gresat, am luat camere, păpică, bani, telefoanele mobile încărcate, ca să fim pregătiţi pentru neprevăzut. În jur de ora 23:00 eram în Gara de Nord şi ne pregăteam să abordăm cu tact şi diplomaţie personalul CFR, care taie şi spintecă, organul suprem din vagon, cunoscut şi sub numele de naş! Cu binecunoscuta umilinţă şi smerenie, ce este absolut necesar să o mimaţi în aceste circumstanţe, am comunicat naşului că avem şi noi două biciclete. „Până unde mergeţi?”, a venit replica. „Până la Ucea”. „Bine, băgaţi-le şi voi undeva!”. Aşa am şi făcut. Bine că nu a zis „Băgaţi-vi-le şi voi undeva!”. Le-am pus, ca de obicei, cu talent de arhitect renascentist, în budă!

Puţin tensionaţi, dar foarte mulţumiţi că rezolvaserăm cu naşul, ne-am aşezat cuminţi la locurile noastre şi am aşteptat să plece trenul. A fost foarte cald, compartimentul plin, şi bineînţeles că nu am reuşit să închidem un ochi toată noaptea. Mai ales că prietena mea mergea pentru prima dată pe Transfăgărăşan şi abia aştepta să vadă dacă toate cele povestite de mine, după tura de anul trecut, se vor dovedi a fi reale.

În halta Ucea

Odată ajunşi, am pus farurile, stopurile, am făcut ultimele reglaje, ne-am aruncat rucsacii în spate şi am plecat la drum. La început, ne-au întâmpinat câteva sute de metri de drum de ţară, cu pietroaie, amestecat cu porțiuni asfaltate, dar pline de gropi. După câteva minute se iese în D.N. 1 şi se face frumos la dreapta. Amândoi am avut pantaloni scurţi şi nu cred ca am mers cu mai mult de 20 km/h din cauză că vântul pur şi simplu ne tăia genunchii. Deci la 5 dimineaţa pe 26 iunie este frig în zonă, faţă de 15 august aceeaşi oră. Din câte îmi amintesc, se pedalează cam 10 km. până când trebuie să părăsiţi D.N. 1 şi să faceţi stânga, către sud şi către Făgăraş. Chiar acolo unde drumul o coteşte spre Cârţişoara, există un bar unde puteţi să beţi o cafea si eventual să vă luaţi apă. Da, era deschis la ora aceea imposibilă, şi plin de tirişti burtoşi şi încercănaţi, care nici măcar n-au clipit la apariţia noastră.

Ascensiunea

Asfaltul se prezintă în condiţii decente chiar până sus la Bâlea Lac. Deci nu trebuie să vă îngrijoraţi prea mult în privinţa posterioarelor dumneavoastră. Am făcut multe poze şi am stabilit un ritm decent de urcare, undeva între 6 şi 8 km/h. După 2 ore şi 40 de minute eram la Bâlea Cascadă, unde am poposit să ne tragem sufletul şi să băgăm puţină păpică pe instalaţie. Când am ajuns pe platoul de dinaintea ascensiunii finale, ne-am permis o pauză un pic mai lungă pentru a admirara peisajul. Într-un final, cu limbile scoase de-un cot, am ajuns la Bâlea Lac, undeva în jur de ora 12:30, și ne-am cazat. Nu vă recomandăm ciorba de văcuţă, care are mult ulei şi este la fel de proastă ca anul trecut. La restaurant porţiile sunt ieftine şi mici. Deci ori suplimentaţi din bagaj, ori întoarceţi pagina şi mai căutaţi ceva în meniu.

Fiind luni după-amiaza, drumul a fost pustiu, cabana Paltinu goală, lumea plictisită… ce să mai, o zi numai bună de plimbare. Nu am avut probleme cu căldura în cameră, iar oboseala a fost îndepărtată cu un somn de 3 ore. Seara am fi putut pleca din nou la drum, dar stabiliserăm să petrecem restul zilei admirând peisajul şi serpentinele pe care le învinsesem în prima parte a zilei. Ah, era să uit! Ne-am întâlnit cu un perete de zăpadă de câţiva metri, pe care am fost foarte încântați să îl pozăm. Chiar ne-a fost teamă că s-ar putea să se topească până când am fi avut noi oportunitatea de ajunge acolo cu aparatul de fotografiat.

A doua zi

Marţi am pornit la drum la ora 10 dimineaţa după ce ne-am îndopat cu trufandalele incluse în preţul camerei şi am trecut prin tunelul groazei imaginându-ne cum o să sară pe noi un zombie, ca în filmul I am Legend. Vreau să vă spun că nu a trecut nicio maşină prin tunel în timpul în care l-am străbătut noi. Dacă faceţi asta pentru prima dată, sunt convins că va fi o experienţă interesantă. Coborârea a fost una superbă şi ne-a răsplătit efortul din ziua precedentă. La Poienari nu ne-am mai oprit ca să ne amintim cum a fost construită cetatea, dar am avut grijă să ne refacem proviziile de apă pe parcurs. Punctul terminus al călătoriei a fost Piteşti.

Sper că nu m-am repetat prea tare în privinţa anumitor detalii, dar Trasfăgărăşanul este o tură pe care aş face-o în fiecare săptămână şi trebuie să fim recunoscători că există munţi de o asemenea frumuseţe pe teritoriul ţării noastre.

Numai bine!>>