Pe la 5-6 ani aveam o tricicletă și-o pisică. Tricicleta s-a stricat, iar pisica s-a… era maidaneză! A pățit și pisica ceva, dar nu vă spun ce. Eram mic, puțin mai mare decât o tricicletă și locuiam într-o garsonieră. Garsoniera tot mică. Așa sunt garsonierele, mici, dar mai mari totuși decât o tricicletele. Și, și, și după ce am stricat tricicleta, probabil pe-afară, cu copiii, am ținut-o într-o debara, o vreme, în întuneric.
N-am uitat-o, dar se stricase o pedală și n-o mai puteam folosi. Însă, atunci când rămâneam nesupravegheat, dădeam iama în cutia cu papiote, înșfăcam una mai trainică și mă puneam pe reparat pedala. Și înfășuram, înfășuram, înnodam, nod peste nod, peste nod, până se termina ața. Rezultatul? Păi care rezultat? Înfășuram în zadar. Mai dădeam 5-6 pedale, de la baie până pe balcon, și se strica la loc.
Dap. Și pisicii, ce să-i fac? I-am tăiat urechile cu forfecuța de unghii, pentru că nu le avea identice cu cele ale lui Tom, din benzile desenate. Parcă am eludat autoritățile în afacerea papiota, dar parcă mi-am luat-o pe coajă din cauza pionieratului în domeniul chirurgiei estetice.
